▪ A doua jumătate a lunii ianuarie avea să mă arunce cu-adevărat în viață. Primesc, spre disperarea mea și-a multora din jurul meu, ordinul de-ncorporare pentru 30 martie ’74. Cel mai tare i-am încurcat pe cei de la teatru pentru că pe 09.02.1974 urma să aibă loc premiera spectacolului „Swanewit” al lui Toca. A fost tare frumos, o poveste minunată cu muzică, imagini, cascadorii, plină de dinamism și poezie în același timp, o feerie. S-au băgat pile să nu plec la oaste, da’ n-a ieșit nimic. Pe de-o parte mă bucuram că plec, că scap de gura alor mei, de pregătirile pentru examenul la medicină, pe de altă parte însă, mă gândeam, oare ce mă va aștepta și cum se va sfârși această aventură de-un an și patru luni… ▪ Tata mi-a făcut la un prieten de-al său, tâmplar, clasica valiză de lemn cu lacăt, mi-a pus-o-n brațe, mi-am făcut bagajul și m-am trezit în gară, într-o mizerabilă zi geroasă de iarnă. Am luat calea Buzăului, într-un tren plin de recruți, care cântau diverse cântece cazone și urlau „hai, liberare!” deși nici nu-ncepuse armata… Mă-ndepărtam de tot ce-mi era drag. Familie, prieteni, teatru, muzică, Brăila… Porneam pe drumul făr’ de-ntors al bărbăției. ▪ Șuier, frână, pufăit, aburi. Gara Buzău, camioanele militare cu prelată, ger de crăpau pietrele, unu’ în uniformă țipa la noi, hârtoape, curbe, UM 01671, Unitatea de Transmisiuni. Alinierea în curtea cazărmii, dormitoarele lungi, interminabile, paturi suprapuse pe stânga și pe dreapta, valizele sub paturi, uniformele, bocancii (Doamne, cum erau bocancii ăia…), instructajul a tot ce-avea să urmeze. ▪ După un timp, acolo la Buzău, aveam să scriu niște rânduri, un fel de poezie. „Amintire” (părinţilor mei, Evdocsia şi Menelaus). „Când am plecat soldat / mi-amintesc că era frig. / Mama plângea, / tata îşi muşca buzele, / eu îmi frecam mâinile… / În general nu era foarte vesel. / Tăcerea se aşternuse peste noi, / burniţa peste valiza de lemn, / pe care-mi aţintisem si eu privirea, / fără să mi-o mai dezlipesc. Parcă-mi îngropasem acolo / toată copilăria, / toată adolescenţa / şi mă întrebam, / oare, unde-am să le duc ? / Ce mai, nu era deloc vesel. / Eu îmi frecam mâinile, / tata îşi muşca buzele, / mama plângea, / era foarte frig, / când am plecat soldat, / parcă aşa-mi amintesc.” ▪ Ce-a urmat? Militărie la greu. Culcat, sculat, pe burtă prin praf, noroaie, ploaie și ninsoare, masca pe figură, la mine adunarea, la biută adunarea, pas alergător, marș, gărzi de zi și de noapte la Unitate sau la Poșta Câlnău, la depozitul de muniție, plantoane interminabile, trageri de zi și de noapte, fasole, conserve, cartofi, concentrate, pâine neagră cu unt, ceai, bromură, ceai…▪ Caporalu’ Dediu, un oltean dat dracului, doctor în umilire, locotenentul Iacob un șmecher care făcea pe duru’ chiar dacă nu-i ieșea tot timpul, câte-o noapte la „țambal”, adică la arest, că n-aveai cum să nu greșești cu câte ceva, curățarea armamentului din dotare, lecțiile de morse, trompeta de dimineață, trompeta de seară, careul de dimineață și careul de seară… și câte și mai câte… ▪ Aproape în fiecare duminică veneau ai mei cu pachete, sacoșe, alea de-un leu, pungi de plastic pline cu ce-apucau s-aducă și ei, mă scoteau în oraș la câte-o bere, ne bucuram, vorbeam de una de alta, apoi ei luau calea Brăilei, eu calea cazărmii. ▪ Toate bune și frumoase până-ntr-o zi de duminică. Aveam program de voie, ne-au dat drumu la televizor și, ce să vezi, ghinion, apare Alifantis și cântă. La televizor. De-atunci viața mea a luat o cu totul altă întorsătură. Eram trimis mereu să fac „sectorul”, adică să curăț cu periuța de dinți veceu’, mai veneam din câte-o permisie și caporalu’ se bucura nespus la vederea mea și de-atâta bucurie mă trimitea iar la sector… „A, ia uite, a venit domnu’ artist, ia să vedem noi ce-i pe la sector… Pas alergător, marș!”. „Ordinul se execută, nu se discută, să trăiți!” îmi ziceam de fiecare dată. ▪ Inevitabilul se produsese. Au aflat că mă ocup cu de-ale muzicii și asta nu cred c-a fost în favoarea mea. A doua zi, dimineață, la careu, locotenentul m-a scos în fața plutonului și mi-a zis tare și răspicat: „Bă, soldat. Tu știi cine-a făcut armata în unitatea asta, bă?” „Nu știu, să trăiți!” „Nu știi, ă? Aurelian Andreescu, bă, răcane! Ai auzit de el? Bagă-ți mințile-n cap, bă, ai înțeles?!” „‘Nțeles, să trăiți!” am zis eu și am picat pe gânduri, că nu prea înțelegeam dacă-i de bine ori de rău… După circu’ cu careul, m-a luat de-oparte și mi-a zis: „Bă, știi că nu cânți rău?… Da’, ia zi-mi, ai și cântece d-alea mai vesele?”. „Am, să trăiți!”. „Bă, ia hai, să facem o brigadă să le rupem gura ăstora. Mai e unu’ p-aici de bate la tobă, e ăla cu goarna, mai găsim noi pe cineva și-o punem… Da, să știi, că nu te las la Casa Armatei la fanfară, bă, că-mi descomplectezi compania, bă și nu te las, ai înțeles? Hai că mai vorbim noi. Liber soldat, de voie!”. De voie de nevoie, am încropit o trupă. Erau doi frați din Târgoviște, unu’ cu basu’ și altul cu toba, eu la acordeon și ne puserăm pe treabă ca să-l citez pe-olteanu’, ăla, caporalu’… ▪ Și uite așa, din instrucție în instrucție, din planton, în planton, din gardă-n gardă, din sector în sector, nici nu știu când a trecut juma’ de armată. Am fost avansat fruntaș, am căpătat uniformă nouă, bocanci noi și mă pregăteam să plec în concediu zece zile. ▪ Am hotărât să plec la București. Zis și făcut. Am ajuns, l-am sunat pe Alexandru Tocilescu, „Perfect”, mi-a zis Toca, „treci pe la mine deseară, după zece!”. Am ajuns și mare mi-a fost surpriza să constat cu câtă bucurie m-a primit și câtă lume era acolo. Pe unii îi cunoșteam deja, veniseră la Brăila la premiera lui Toca, pe alții îi întâlneam întâia oară. Aveam o stare deosebită, mult amplificată, probabil din cauza ultimelor luni petrecute la oaste, la Buzău. Într-una dintre seri, Gelu Colceag și Gabriel Iencek au adus vorba despre Flacăra, despre ce se-ntâmplă acolo și mi-au spus că, dacă mă interesează, vor vorbi cu Păunescu să mă primească în Cenaclu. Am zis, da și „minunea” s-a întâmplat într-o seară de toamnă la Teatrul „Ion Creangă”. A fost un fel de concurs („Cine intra in Cenaclu”). În juriu erau Ion Țiriac, poetul Ion Horea și bine-nțeles Adrian Păunescu, iar în competiție Zoia Alecu, Nicu Vladimir și eu. Veteranii cenaclului îl susțineau pe Nicu Vladimir, dar decizia finală a dat-o Păunescu – Alifantis! Cântasem „Spionaj” pe versuri de Miron Radu Paraschivescu și „Repetabila povară”. Eram foarte fericit. Mi se-mplinise încă un vis, acela de-a cânta în Flacăra. Îmi amintesc că n-a fost deloc confortabilă poziția mea de proaspăt membru, însă cu timpul am reușit să mă fac acceptat. ▪ M-am întors la oaste. A fost ca un duș rece, dar foarte kaki. Mi-am reintrat în pesonajul cazon, de astă dată cu un alt tonus. Nu mai eram nici biban, nici răcan, ci ditamai fruntașu’ în ciclul doi. M-au repartizat pe o auto-stație, un Zil vechi, rusesc, dar extrem de confortabil, în cabina căruia se asculta excepțional Europa Liberă. În echipă mi-a fost repartizat un tânăr recrut bucureștean, cu ochi albaștri, slab, purta ochelari, vorbea rârâit, mult mai rârâit ca mine și se dădea mare intelectual, iubitor de muzică, teatru și poezie. Soldatul Mitran Aurel. Ne-am împrietenit și am început să punem cu adevărat pe picioare brigada batalionului spre mulțumirea locotenetului Iacob. Mitran scria textele, eu făceam muzica, o cântam împreună cu camarazii și pe chestia asta a-nceput să ne fie ceva mai bine. Mă rog, atât cât se putea defini binele în armată. ▪ Între timp m-au făcut caporal. Uneori săream gardul unității, dam o fugă pân’ la București, cântam la Cenaclu și mă-ntorceam pe furiș în cazarmă. Într-o luni dimineață sunt săltat și târât în biroul Comandantului Unității locotenet-colonelul Florea Pană. Am înlemnit, nu scoteam niciun sunet. Șefu’ Pană stătea în scaunul lui de la birou, citea Flacăra. După câteva minute bune, pune revista pe birou, se uită lung la mine, se ridică, dă o tură-n jurul meu și zice: „Mă băiete, ești inconștient? Pleci din unitate fără permisie, fără să anunți pe nimeni, sări gardul… Doar știi că am avut două evenimente în ultimul an…” Mi-aminteam, doi soldați fuseseră omorâți într-o gardă de noapte… „Nu-i mai simplu să ceri o permisie de-o zi, să ieși pe poartă, să te duci unde vrei, dar să mi te-ntorci întreg? M-am săturat să raportez evenimente peste evenimente, să dau cu subsemnatul pentru niște inconștienți ca tine, ca voi…”. Vorbea calm, cu o voce frumos timbrată, însă extrem de autoritară. S-a dus la birou, s-a așezat, a scris ceva, s-a ridicat și a venit drept în fața mea. M-a privit cu niște ochi negri, adânci, sfredelitori, însă plini de bunătate. Îmi venea să intru în pământ de rușine. Mi-a întins o bucată de hârtie. „De azi, ai biletul ăsta de voie în alb. Pleci când vrei, dar nu mai mult de 24 de ore. Ieși pe poartă și te-ntorci pe poartă, ai înțeles?” „Da, să trăiți !” am răspuns timid, palid, imbecil. „Liber!”, a tunat glasul lui Pană. Am salutat, am făcut stânga-mprejur și-am plecat. De-atunci și până în 2014 când s-a stins, Dumnezeu să-l odihnească, am păstrat legătura cu el.
Niciun comentariu