▪ Prima jumătate a anului 1975 mi-am petrecut-o tot la Buzău, în aceeași unitate de transmisiuni 01671, tot în stagiul militar, mai puțin stresat, ce-i drept, însă mult mai nerăbdător de-a reveni în civilie. Ieșirile la Cenaclu, cele ce-mi permiteau să mă încadrez în 24 de ore, mă alimentau permanent și-mi dădeau încredere că pornisem pe drumul cel bun. ▪ 10 iunie 1975 a fost data în care parcă am reintrat în mine însumi. Simțeam cum mă reîntregeam, mă regăseam. Cei doi gemeni din mine și-au dat mâna. Am plecat de la Buzău cu mâinile în buzunar, cu ceva bani din solda agonisită și cu o agendă cu multe adrese ale unor oameni pe care i-am cunoscut. Ne-am corespondat, ne mai sunam, ne mai întâlneam întâmplător. Cu unul dintre ei am păstrat legătura până-n ziua de azi. Aurel Mitran. ▪ La Brăila toți mă așteptau cu brațele deschise. Cei de la teatru mi-au promis că voi avea mult de lucru când va începe stagiunea în toamnă. ▪ La începutul lunii iulie primesc un telefon de la Cenaclul Flacăra, de la Tata Medar, cel ce ne dădea adunarea ori de câte ori apărea câte-un spectacol. Un om extraordinar, bun și blând, de-un mare bun simț. L-am iubit foarte tare. De astă dată nu era doar un spectacol, ci un turneu lung, de-o luna și jumătate pe Litoral. Mi-am făcut bagajul, mi-am luat chitara și m-am înființat la București, la sediul Revistei Flacăra, la Casa Scânteii. A urmat ședința cu domnul Păunescu, apoi instructajul și detaliile despre turneu. Autocarul, un Mercedes Iran Național, s-a umplut, a fumegat și a pornit mâncând kilometru după kilometru spre Marea cea mare și Neagră. Am fost cantonați în Costinești, la „A”-uri, niște case de vacanță pe malul marii și în Mini Hotel. Aveam spectacole zi de zi, în toate stațiunile de pe Litoral, public puhoi. În acest turneu, i-am cunoscut personal pe cei de la Phonix, iar Nicu Covaci, într-o noapte, mi-a pus să ascult albumul „Cantafabule” într-o fază avansata de studio, înainte de lansare. Am trăit în acea noapte o uriașă emoție. Nu era puțin lucru să te bage-n seamă Nicu Covaci. Tot atunci i-am cunoscut pe Emanuel Tânjală, fotograf la Flacăra și pe Nicolae Savu, un domn foarte serios de felul lui, care înregistra toate spectacolele. Avea o „Nagra”, un magnetofon profesional, foarte bun și sute de benzi care se umpleau de la o zi la alta. Toate înregistrările ajungeau la domnul Păunescu. Peste câțiva ani, în ’77, Nicu Savu, m-a înregistrat la el acasă, timp de două nopți și, uite-așa am avut șansa de-a avea imprimate toate cântecele pe care le cântam la vremea aceea. Aparent, cele de mai sus par niște întâmplări minore, însă pentru mine au însemnat enorm. Nu uitați, eram văzut ca un tânăr proaspăt venit și nu prea agreat de veteranii Cenaclului. Așa cum v-am povestit, intrasem în Cenaclu în locul lui Nicu Vladimir și asta nu se ierta ușor, cel puțin de către unii. În fine, turneul a însemnat mult pentru mine. Învățam tot ce era de învățat de la „bătrânii” mișcării, simțeam cum mă încarc și mă motivez de la spectacol la spectacol, primeam diplome… Dar despre experiența Flacăra vă voi mai povesti. ▪ Turneul s-a terminat, m-am întors la Brăila. Tata mi-a făcut o „mare surpriză” și m-a angajat la un atelier de bobinaj de la Șantierul Naval. Pe moment m-a amuzat ideea. Scularea la 5:30, mama îmi pregătea pachetul cu de-ale gurii, la 6:00 ajungeam la atelier. Halatul, fost albastru, mă aștepta în dulapul de metal, și dă-i și bobinează… Prânzul îl luam cu colegii de muncă, împărțeam bucatele între noi, se vorbea porcos printre fumuri de „Carpați” și „Mărășești” și toată lumea se amuza. Pauza de masă lua sfârșit, treceam la partea a doua a programului. Bobinam ce mai rămăsese nebobinat, mergeam la spălător, ne degresam mâinile pline de vaselină, ulei și alte alea cu benzină, apoi plecam acasă. Pe drum, în autobuz, mă uitam la mâinile mele și, încet, încet, simțeam cum mă cuprinde frica. Am rezistat aproape două săptămâni, după care, într-o seară, i-am explicat tatălui meu că nu mă pot acomoda și că-mi doresc cu totul altceva de la viață. I-am mai promis c-o să-nvăț, că voi intra la facultate, că mă fac serios. Cred că discuția aia ne-a întristat foarte tare pe-amândoi. Pe el, pentru că am cedat prea ușor, iar pe mine pentru că l-am întristat. Era un om tare cumsecade și ținea enorm la mine. ▪ Într-o zi de-ntâi septembrie s-a luminat și pe poteca mea. Am primit decizia de angajare la Teatrul „Maria Filotti”. Artist corp ansamblu sau figurant. Am „dus tava” în câteva spectacole, ca orice figuran ce se respectă, am fost distribuit într-un spectacol de muzică și poezie cu care băteam județul, participam la mai toate repetițiile spectacolelor ce se montau, învățam, învățam, învățam, cum spusese dragul nostru tovarăș Lenin. Slavă Domnului, era mult de învățat. Jucam în 4 spectacole: Un băiat – în „8…trecute fix”, I.L.Caragiale, regia Geirun Tino; Toboșarul – în „Dănilă Prepeleac”, dramatizare de Constantin Paiu după Ion Creangă, regia Dumitru Dinulescu; Un utecist – în „Pisica Sălbatică, Ștefan Berciu, regia Petre Popescu și Agentul – din „Ca-ntr-o piesă polițistă” de Gheorghe Robu, regia Mircea Crețu. Într-o altă zi, o altă surpriză, ce-i drept, foarte plăcută pentru mine de astă dată. Urma să plec în Bulgaria, la Pleven. Mi s-a spus să-mi pregătesc un recital de vreo 45 de minute pe care-l voi da într-o sală mica a teatrului din Bulgaria, în paralel cu spectacolul pe care-l jucau ai mei în sala mare. Iată-mă-s la prima mea ieșire în străinătate. Teatrul Dramatic „Ivan Radoez” din Pleven. Recitalul a ieșit bine, sala, vreo 80 de locuri, a fost plină; mă-ntrebam, oare ce-or fi-nțeles oamenii ăia din cântecele mele, iar răpunsul nu l-am aflat nici până-n ziua de azi, însă am cules cu bucurie laude, felicitări și alte amabilități într-o limbă din care nu-nțelegeam o iotă. Cam asta a fost în 1975.
Niciun comentariu