▪ Un an care a-nceput în forță. Nu se stinseseră ecourile urărilor de An Nou, că am și reluat lucrul la „Trandafirii Roșii” de Zaharia Bârsan, în regia doamnei Zoe Anghel Stanca, la Brăila. Un om absolut minunat, doamna Zoe. A fost o mare bucurie și o deosebită șansă să lucrez cu această mare doamnă a teatrului românesc. Am făcut muzica, am jucat în spectacol, beneficiind astfel de o uriașă șansă de a inhala din plin, cu toți porii deschiși la maxim, tot ce ne oferea, cu o generozitate fără margini, această minunată regizoare. Premiera a fost pe 22.01.1976. ▪ Într-o bună zi, primesc un telefon de la o doamnă, Iulia Maria Cristea, care s-a prezentat ca fiind redactor muzical la Electrecord şi care m-a rugat să-mi fac puţin timp să ne întâlnim şi să stăm de vorbă în vederea unei colaborări. Nu-mi mai amintesc exact nici ziua, nici ora, nici ce făceam atunci când a sunat telefonul, nici ce-am răspuns. Atâta îmi amintesc că sângele a luat-o razna, că mi s-au muiat picioarele, că eram uimit, nedumerit şi nu credeam că despre mine e vorba şi că mie mi se poate întâmpla aşa ceva. Recunosc că în sinea mea visam, speram, așteptam de mult acest telefon şi că mi-l doream ca pe-o minune. Am mers la întâlnire a doua zi. Electrecordul avea sediul într-o clădire mică pe strada Luigi Cazzavilan. Iulia Maria Cristea, o doamna extrem de agreabilă, m-a primit cu foarte multă căldură, m-a prezentat directorului de-atunci, dl.Carţiş, apoi ne-am retras în biroul dânsei şi am început să discutăm despre înregistrări. M-a încurajat foarte tare, lăudându-mi atat muzica cât şi poezia pe care le cântam. Îi plăcea foarte mult „Decembre” şi mi-a zis că asta trebuie să fie piesa de bază a single-ului urmând ca restul de cântece să le aleg eu. Am fost plăcut impresionat de încrederea dânsei ce-mi se dădeau libertatea de a-mi alege singur repertoriu. Putem să-mi aleg singur colaboratorii, să decid cum să arate coperta… Mi se împlinise cel mai mare vis. Urma să-mi apară primul disc. Mergem pe strazi fără nici o ţintă, ca nebunul, mă gândeam ce cântece să aleg, îmi imaginam coperta şi de teamă să nu mi se spulbere minunea, parcă nu-mi venea să ajung niciunde şi mai ales să nu povestec nimănui cele întâmplate. A doua zi m-am mai relaxat. Am revenit cu picioarele pe pământ şi am început să mă gândesc foarte serios la ce aveam de făcut. Cel mai greu mi-a fost să aleg piesele, pentru că aveam multe şi nu ştiam la care dintre ele să mă opresc. În mod normal ar fi trebuit să aleg două cântece, dar n-a fost să fie aşa. Nu m-a lăsat inima. După câteva zile am decis: „Decembre”, „Cântec de noapte”, „Luna în câmp” si „Să recunoaștem totuşi”. Nici acum nu stiu dacă am ales bine sau nu. Decizia era luată. Pasul următor, colaboratorii. Sorin Minghiat cu flautul lui cu tot, Dorin Şipoş, profesor de muzică, un prieten cu care cântasem la Brăila şi îmi ştia toate cântecele. Dorin cânta la chitara, asa ca m-am gândit să-l rog să cânte la bass. Cam asta era tot ce-mi trecea prin cap. Am vorbit cu Sorin, ne-am întâlnit, am repetat piesele la el acasă, după câteva zile l-am sunat pe Dorin, i-am povestit pe scurt despre ce era vorba şi l-am chemat la Bucureşti. Între timp Sorin a împrumutat de la Niki Oagăn o chitara bass, am repetat şi cu Dorin şi pregătiţi nevoie mare am mers în studio, pe strada Călăraşi, vis-a-vis de fosta biserica Sf.Vineri. Am intrat printr-un gang, pe sub un portal vechi, într-o curte interioară nu foarte mare, destul de sărăcăcioasă. De jur împrejur erau nişte locuinţe la etaj, cu balcoane mari, cu rufe intinse la uscat. Totul se derula ca intr-un film al lui Fellini. În faţă, traversând această curte, era o clădire verde cu două etaje, cu o uşă mare la intrare şi câteva trepte, apoi un hol mic cu o gheretă pe stânga în care stătea un portar plictisit, dar important, apoi o altă uşă şi un hol mare cu ciment pe jos. Pe pereţi câteva poze ale unor artişti în vogă la acea vreme, iar în faţă o altă uşă deasupra careia veghea o casetă dreptunghiulară din sticlă, luminată, pe care scria „Atenție, se imprimă”. Ne-a întâmpinat un domn înalt, solid, care mi-a întins mâna şi s-a prezentat: Fredi Negrescu. Recunosc că pentru moment m-a inhibat un pic acest domn, dar am răsuflat uşurat, pentru că, la puțin timp, pe uşă a intrat Iulia Maria Cristea, care a relaxat atmosfera şi după un timp în care am discutat vrute şi nevrute, ne-am apucat de treabă. După câteva probe de sunet, am înregistrat vocea şi chitara la toate piesele, apoi Fredi a propus să tragă Dorin, basul. Spre ghinionul lui şi al meu, acesta s-a inhibat foarte tare, se afla pentru prima dată în viaţa lui într-un studio şi, dupa câteva încercări nereuşite, am decis să-i dăm o pauză. A intrat Sorin în studio şi a tras flautul. Asta a fost prima şedinţă de imprimare, urma să ne vedem a doua zi. Dorin a reuşit cu greu să se mai debaraseze de emoţii şi a tras basul, după care am decis să ne oprim, pentru ca voiam să ascult materialul acasă, pe liniște, să văd dacă era bine. Fredi mi-a făcut o copie, am mers acasă la Sorin şi am ascultat împreună. Simţeam ca lipseşte ceva, dar nu-mi dădeam seama ce. Într-un târziu tot ascultând, am simţit nevoia unei introduceri la „Decembre”. Sorin avea un glockenspiell, l-am rugat să cânte câteva măsuri din colindul „Florile dalbe”. Mai voiam să aud şi un vânt… Și totuşi mai lipsea ceva. Sorin a avut ideea cu muzicuţa la „Să recunoaștem totusi”. A zis că ştie el pe cineva şi că o să-l cheme la studio. Am sunat la Electrecord, am vorbit cu Fredi, ne-a programat peste câteva zile şi am continuat treaba. Între timp făcusem rost din Radio de vânt, Sorin vorbise cu Cornel Ionescu, care a acceptat să vină și să tragă muzicuţa. Abia după ce a plecat din studio, Sorin mi-a povestit cine era acest Cornel Ionescu. Mi-a căzut cerul în cap când am aflat ce mare muzician avusesem şansa să accepte să cânte pe discul unui începător cum eram eu. Cornel Ionescu de la Sfinx! Nu-mi venea să cred. Aşa s-a terminat a treia şedinţă de imprimare. Fredi m-a întrebat daca mai vreau ceva, i-am zis că nu şi ne-a chemat urmatoarea zi la mixaj. Am venit împreună cu Sorin şi am stat cuminţi, urmărind fascinați cum îşi face Fredi treaba. Gata. Nu-mi venea să cred. Înregistrasem primul meu disc. Am hotarât apoi că single-ul se va numi „Cântec de noapte”. Printr-o întâmplare fericită, tot prin Sorin Minghiat l-am cunoscut pe Adrian Dumitrache, artist plastic. Făcuse niste calendare de perete, minunate, cu poze solarizate cu Mircea Vintilă, Doru Stănculescu și alții. Atelierul lui, în care şi locuia era fascinant. O presă cât toate zilele, o rotativă, planşete pline de desene, multe obiecte al căror rost nu-l bănuiam, erau adunate ca într-un bazar din vremea lui Gutenberg. Mi-a făcut câteva poze şi mi-a propus o varianta solarizată în albastru ca lumina nopţii. Mi-a plăcut ideea şi definitivând coperta am dus-o la Electrecord. Au acceptat-o, aşa că nu mai aveam de făcut decât să aştept ziua în care discul urma să apară. După un timp s-a întâmplat şi minunea asta şi cred că a fost unul dintre cele mai emoţionante evenimente din viaţa mea. Am fost foarte mândru de mine, am făcut cadou albumul tuturor prietenilor mei. Mai am si acum single-ul pe care l-am dăruit părinților mei… ▪ În mai, a avut loc premiera spectacolului „Bun găsit prieteni” în regia lui Mircea Crețu, un spectacol de muzica și poezie care a avut o viață lungă, jucat atât la sediu cât și în deplasare. Cred c-au fost peste 50 de spectacole într-un an. ▪ Naveta Brăila – București începuse să devină o obișnuință, viața din Capitală, ofertele de-acolo, toate îmi făceau din ce în ce mai tare cu ochiul. Era din ce în ce mai tentant. Simțeam că se-apropie vremea unei schimbări. Am hotărât să iau viața în piept, să pornesc pe un drum nou. Instinctul meu îmi șoptea că e momentul. Așadar și prin urmare, decid să mă fac artist de Capitală. Renunț la angajamentul cu teatrul din Brăila, recunosc, nu fără o stângere de inimă și iau drumul Bucureștiului. ▪ Cât de nebun să fii, să zici nu, la o propunere de colaborare venită din partea doamnei Sanda Manu, această femeie extraordinară, de-o forță fără egal, un dacăl iubit și apreciat de toți studenții, un regizor eminent. Un student al dânsei, Sassy Brahim, un tunisian, își dădea examenul de absolvire cu spectacolul „Excepția și regula” a lui Brecht. Mi-a propus să fac muzica. Sassy era un personaj deosebit. Haios, talentat, dedicat, implicat până peste cap în ceea ce voia să facă, m-a fascinat cu expunerile argumentelor sale într-o română aproximativă, dar coerentă și perfect argumentată. Am zis, da și, zău, dacă-mi pare rău. Spectacolul lui Sassy a fost unul foarte bun, dovadă că a fost preluat de Teatrul „Bacovia” din Bacău după examenul de diplomă. ▪ După această experiență a urmat prima mea colaborare de teatrul TV cu regizorul Nicolae Motric, spectacol de teatru filmat, „Ana”. ▪ Între timp, colaborările cu Teatrul din Brăila, cu Flacăra, mă țineau permanent conectat la cald. La un momentdat, am fost solicitat să colaborez cu Ansamblul Artistic UTC, o instituție foarte puternică la acea vreme. Era patronată direct de Nicu Ceaușescu. Am început colaborarea cu ei, respectiv spectacole, turnee prin țară. Spre sfârșitul toamnei sunt trimis împreună cu Anda Călugăreanu, Mircea Vintilă și Benedict Popescu la festivalul Cântecului Politic de la Sokolov, Cehoslovacia la acea vreme. O experiență deosebită trăită alături de colegii mei. Am început astfel să mușc, din ce în ce mai tare, din mărul dulce-amărui al sistemului, fără să conștientizez, fără să empatizez, fără să-mi fi impus acest lucru. Așa a fost să fie. Începuse rostogolirea bulgărului.

Niciun comentariu

You can be the first one to leave a comment.

Lasa-mi un comentariu

Poti folosi aceste etichete si atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

STAI! NU PLECA ÎNCĂ!

Periodic te voi anunța prin email despre concerte, apariții, lansări, piese noi și alte gânduri frumoase, special pentru voi, cel mai frumos grup de fani din lume!