▪ Mă bucur foarte tare că aceste povestioare pe care vi le spun de câteva zile sunt citite. Vă mulțumesc. Departe de mine gândul de-a scrie o autobiografie, nu, n-am intenția asta. Promit, să las altora plăcerea s-o facă, atunci când va fi cazul. Vreau să fac doar un bilanț al celor mai importante momente legate de ceea ce am făcut pe scenă și pe lângă ea, apoi să trag linie celor 45 de ani pe care i-am aniversat anul acesta. N-aș vrea să abuzez de răbdarea voastră. ▪ Începutul de an, mai exact a doua parte a lunii ianuarie m-a prins la Pitești, la Teatrul „Al. Davilla”. Este primul teatru din provincie (Brăila n-o punem la socoteală, pentru că de-acolo a pornit totul) la care sunt chemat să fac muzica unui spectacol. E vorba de „Când iarba are chip de om” de Rodica Padina. Regizor, Mihai Radoslavescu, la vremea aceea directorul teatrului. Premiera are loc pe 3 februarie 1977. ▪ La Brăila am bucuria de a lucra din nou cu doamna Zoe Anghel Stanca, de astă dată la Teatrul de Păpuși „Cărăbuș”. A montat un spectacol foarte frumos, „Agenor, leul pe catalige” semnat de Ion Lucian. Dacă de acest teatru mă legau multe amintiri, după această colaborare, chiar dacă, întâmplarea a făcut să fie prima și ultima, aveau să mă lege și mai multe. Una dintre cele mai frumoase întâmplări din copilăria mele s-a numit Puiu Catrava. Era actor-păpușar, fiul proprietarilor casei în care m-am născut. Strada Albiei nr. 4. Aveam vreo trei-patru ani și mi se inflamau mereu amigdalele. Firește, de la-nghețată cel mai des, pentru că celelalte cauze, cum ar fi fost cele meteo nu intrau în discuție. După operație, n-am avut voie să vorbesc vreo trei zile și stăteam ca prostu-n pat, amărât, că nu pot face nimic care să le dea de gândit alor mei. Bunica trebăluia prin magazia în care gătea, părinții erau la servici amândoi. S-a deschis ușa, a intrat Puiu ca vijelia, a-nceput să-ntindă un cerceaf dintr-un perete în altul, dispărând ușor, ușor după el și… dintr-odată au apărut două păpuși, două glasuri și-o poveste… Râdeam de nu mai puteam, îmi curgeau lacrimile de durere, asta era de la gât, da’ nu mai conta. Problema mea era unde dispăruse Puiu. Te pomenești că se transformase-ntr-o păpușă. Și dacă da, în care? Și tot așa, câteva zile la rând am avut parte de câte-un spectacol… Dilema însă m-a urmărit într-una. Nici nu puteam să-l întreb că n-aveam voie să vorbesc. Deci… După un timp, Puiu a plecat la Constanța, apoi în Canada și mai târziu la stele. Mi-e dor de el, de păpușile și poveștile lui… Acum mi s-a făcut dor de un alt om de la „Cărăbuș” la care țin tare mult. Sigur, de astă dată e un altfel de dor, pentru că el, omul la care mă refer e la Brăila și aș putea oricând să dau o fugă să-l văd, dar viața asta a devenit o asemenea alergătură permanentă, obositoare, sâcâitoare, scârboasă de-a dreptu’, încât stai uneori și te-ntrebi ca prostu’, „bă, da eu de cine fug?”… În fine, nu l-am văzut demult pe Marius Exarhu, căci despre el e vorba. Tot actor, tot păpușar, tot talentat, plin de viață, pus mereu pe șotii, cu foarte mult umor și cu un glas superb. Mă declar fan, să fie clar! Numai un astfel de tată putea să facă un Răzvan Exarhu, zău! În ziua premierei spectacolului de la Teatrul de păpuși, l-am cunoscut pe marele Ion Lucian. Habar n-aveam că peste 13 ani avea să-mi devină director și că-mi voi petrece alături de domnia sa, la Teatrul Excelsior, 11 ani din viață … ▪ Cutremurul m-a prins la Brăila, într-un taxi. Nici nu mi-am dat seama exact ce s-a-ntâmplat decât când am ajuns acasă. Ai mei locuiau în Hipodrom, într-un bloc la etajul 4. Ce vraiște am găsit prin casă greu de imaginat. Vase sparte, cărți căzute din bibliotecă, damigeana cu vișinată spartă, licoarea împrăștiată prin toată bucătăria… Tata căzuse-n fund în zămârca întinsă prin toată bucătăria, mama era rănită la o mână și-i creștea o vânătaie la tâmplă. Apoi am aflat ce dezastru fusese. M-am așezat la telefon și mi-am sunat prietenii din București. Slavă Domnului, toți erau bine. Apoi am plâns când am auzit de Toma Caragiu, Alexandru Bocăneț, Doina Badea și de alții pe care-i cunoscusem. Ce gol imens. Cât de nedreaptă-i viața uneori… ▪ Tic-Tac-ul, un fel de club restaurant înființat de Nicu Bădoi, în care mă luase Johnny Răducanu să cânt din septembrie ’76 s-a închis. Acolo, la Tic-Tac i-am cunoscut pe Eugen Gondi, Marius Pop, Peter Wertheimer, Aurelian Andreescu, Toma Caragiu, Nina Cassian și mulți alții. Lumea frumoasă a Bucureștiului, orașul însuși erau în derivă. ▪ Restul anului mi l-am petrecut în turnee cu teatrele din Bacău, Brăila și Cenaclul Flacăra. Toate încasările s-au donat victimelor cutremurului.
Niciun comentariu