Un an într-o zi… 1979

▪ Am întârziat câteva zile cu povestirile, din motive absolut obiective, pentru care îmi cer scuze, dar cum vorba-i vorbă, mergem mai departe…▪ Mă apropiam vertiginos de finalizarea albumului „După melci” ▪ Încă din 1978 locuiam într-un apartament închiriat pe Colentina, la Teiul Doamnei. O bună perioadă de timp l-am găzduit și pe prietenul Evandro Rossetti în apartament. Loc aveam destul, erau 4 camere. Acolo s-a construit forma finală a albumului. Orchestrațiile le-am făcut împreună cu Evandro și Sorin Minghiat. L-am cooptat în echipă pe Nicki Oagăn, un chitarist foarte talentat, inginer de meserie, care cânta cu Doru Stănculescu. Primesc planificarea de spații pentru înregistrări de la Electrecord. La butoane, tot Fredi Negrescu. Multe suprapuneri de chitare cu șase și doisprezece corzi (doublesix) și cobză toate trase de Evandro. În trei zile am reușit să trag chitara mea și vocea la tot materialul. Sorin înregistrează flautul, Nichi chitara acustică, câteva solouri. Nicu Enache, un alt mare muzician școlit la Sfinx, la „academia Dan Andrei Aldea”, trage clapele. Treizeci și trei de minute, atât avea întreaga lucrare și am hotărât că așa rămâne, niciun minut în plus. Toată lumea a răsuflat ușurată, ăsta era albumul. Dar n-a fost să fie așa, pentru că, după ce am stat și am tot ascultat materialul mi-au mai venit idei. Voiam percuții. Percuții!?, au sărit toți în capul meu, în frunte cu Fredi, încercând să-mi explice că este imposibil să tragem ritmul la urmă, nu se va sincroniza niciodată. Nimic, grecul din mine se pusese deja pe picioarele din spate și-o ținea pe-a lui sus și tare. Vreau percuții!
L-am sunat pe Costin Petrescu, ex-Phoenix și l-am rugat să m-ajute. A venit, a ascultat materialul și mi-a zis că-i pare sincer rău că nu l-am chemat la început, pentru că-i place foarte mult, dar că nu știe dacă se va descurca. Nu avea tobe, le vânduse, timpul de studio era drămuit. Am insistat să facem o încercare și dacă nu ieșea, i-am promis să renunț. Costin și-a suflecat mânecile, și-a frecat mâinile, ne-a dat afară din studio și s-a apucat de treabă. A încropit un set de tobe din ce-a găsit prin studio, a făcut probele de sunet cu Fredi aproape o oră și în trei ore, fără să schimbe o vorbă cu noi, a tras tot materialul. Am rămas cu gura căscată. Nimeni n-a putut să mai scoată niciun cuvânt. Era atât de bine, c-abia mai răsuflam. În colțul străzii era o alimentară. Am fugit, am luat câteva sticle de vodcă și ne-am îmbătat toți.
Am mai vrut un cor de copii pentru final. Evandro avea un nepot care învăța la Școala Generală 171. Mi-a promis că va vorbi cu profesoara de muzică. Așa a făcut, a repetat cu corul, la ei la școală, i-am adus în studio, i-am înregistrat și gata. Eram stors, nu mai aveam nicio idee.
Mixajul a mai durat câteva zile și cu asta s-a terminat epopeea. Pentru copertă am apelat la doi prieteni, soții Ioana și Radu Corciova, scenografi, cu care lucrasem la câteva spectacole de teatru la Brăila. Am făcut ședințele foto cu întreaga echipă, undeva lângă București și pe strada unde locuia Radu, Mircea Zorileanu.
„Apoi l-am rugat pe Adrian Păunescu să-mi scrie câteva rânduri pe copertă despre album. I-am făcut o copie pe o casetă, i-am dat-o s-o asculte și mi-a scris următoarele:

„Cine se aștepta, acum câțiva ani, când Nicu Alifantis și-a făcut apariția în muzica tânără, venind din armată, pe o scenă a Cenaclului Flacăra ca el să devină în așa scurtă vreme unul dintre cele mai populare nume ale acestei muzici, un cântăreț recunoscut, măcar pentru câteva din compozițiile sale, chiar și de detractorii săi? Eu m-așteptam și de aceea, cu toate prilejurile, împotriva tuturor împotrivirilor, uneori chiar împotriva descurajărilor și amărăciunilor lui Nicu Alifantis însuși, am mizat pe el și nu în zadar. Muzica lui Nicu Alifantis se rotunjește, odată cu acest disc După melci (pe versuri de Ion Barbu), cu o nouă latură de mare expresivitate. Ca și Mircea Vintilă, Nicu Alifantis alege calea adâncimii, refuză succesele ușoare, lasă deoparte ceea ce părea calitatea sa exclusivă, și anume sentimentalismul frust, violent, și încearcă să realizeze acolo unde nu părea menit: în varietate, în capacitatea de a trece de la lirism la poruncă, de a medita muzical, de a da, câteodată, muzicii sale adâncimi simfonice. La prima ascultare, discul După melci al lui Nicu Alifantis nu mi-a plăcut, însă am constatat ulterior că mă urmăresc câteva din motivele inventate de Nicu Alifantis și, reascultând discul, mărturisesc că am fost sedus. Fără îndoială că el reprezintă și o experiență, un punct de tranzit, dar semnalez valoarea lui deosebită și ca atare. O încercare de simfonie pop, o înstrunare a tuturor posibilităților tânârului compozitor și interpret, o bogăție sufletească rară, fragmente dintr-o (hai să mărturisesc propria mea obsesie) puternică elegie a Atlantidei în scufundare. Resurecția sufletului omenesc va veni de undeva. E sigur că din toate artele, inclusiv din cele neinventate, vor pleca expediții în sărace ori pompoase caravane spre redescoperirea, consolidarea și reînflorirea sufletului omenesc. Presimt că, pentru România, vin vremurile Renașterii. Unii pun preț doar pe construcțiile materiale și consideră că epoca este reprezentată exclusiv de avântul, de galopul industriilor, dar iubesc rolul înalt al spiritului, al culturii. În aerul din jurul și dinăuntrul chitarelor acestor generații de trubaduri și truveri putem desluși semnul de fum și scrum al industriilor, căci așa este epoca. Așa se întâmplă dezvoltarea. Dar trebuie și muzică. Nicu Alifantis este unul din acei tineri care cu muzica lor au luminat, au purificat și au făcut să cânte aerul din vatra primilor ani ai ultimei treimi a veacului. L-aș jigni pe compozitor dacă aș scrie despre acest disc al lui ca despre un final de serie. Și nici n-ar fi adevărat. Încă multe opere muzicale sunt așteptate de la acest tânăr bărbat atât de înzestrat și de serios, după al cărui suflet mii, zeci de mii de oameni cântă azi Trăiască România! După melci este cartea poștală în care compozitorul și interpretul Nicu Alifantis ne trimite dragi salutări din tinerețea sa tumultuoasă, proaspătă și uneori simfonică.”

Am dus coperta la Electrecord, iar cel care se ocupa de grafică a spus că nu se poate așa ceva, că unde s-a pomenit copertă dublă, că ce atâtea poze și multe altele de genul ăsta. Șansa mea a fost să intre pe ușă, exact în clipa în care tot discutam din ce în ce mai aprins cu domnul respectiv, dl. director Petreanu, care ne-a întrebat de ce ne certăm. I-am explicat, s-a uitat la copertă, a zis că-i foarte frumoasă și că așa să rămână. I-am mulțumit și m-am bucurat că am avut baftă să iasă totul așa cum mi-am dorit.
„După melci” a fost un mare act de curaj din parte-mi.
Să faci primul disc mare cu o singură lucrare, fără niciun șlagăr, era o nebunie. Cu cât mi se aduceau mai multe argumente în acest sens, cu atât mă ambiționam și mai tare. Recunosc, eram influențat de două opere rock apărute în acea perioadă ce mi se păreau desăvârșite: „Zamolxe” – Sfinx și „Cantafabule” – Phoenix și eram ferm convins că ceea ce făcusem putea sta fără să-mi fie rușine alături de acestea. Recunosc că încrederea și sprijinul doamnei Iulia Maria Cristea și a domnului Petreanu de la Electrecord au fost pentru mine o mare gură de oxigen și le mulțumesc pentru asta.
Și mai trebuie să recunosc că acest disc a luat naștere datorită lui Dinu Manolache, care, încă de la sfârșitul anului 1977, a stat pe capul meu să-l fac. ▪ Tot în acest an mi se întâmplă un alt lucru important. Dinu Săraru, directorul Teatrului Mic din București, mă cheamă și îmi propune să mă angajeze la Teatrul Mic. Sistemul legislativ era foarte alambicat la acea dată, așa că nu puteai fi angajat în București fără buletin de București și nu puteai avea buletin de Capitală dacă nu erai angajat în București. Un cer vicios practic fără ieșire. Dar nu și pentru domnul Dinu Săraru. Printr-o dispensă de la CC UTC, Săraru reușește să mă angajeze profitând de înființarea Teatrului Foarte Mic, un teatru destinat tineretului revoluționar, o sală anexă a Teatrului Mic. Astfel fac primul pas în dobândirea statutului meu de bucureștean. ▪ Iată-mă angajat la Teatrul Mic, un teatru mare cu actori uriași! ▪ În ziua în care Săraru mă chemase să avem discuția despre angajare, în secretariatul Teatrului Mic, cu cine dau nas în nas? Cu Aurel Mitran, prietenul și camaradul meu de oaste de la transmisiuni de la UM 01671, Buzău. Aflu cu surprindere că este angajat la biroul organizare spectacole la Teatrul Mic. Îmbrățișări, pupături, bucurie mare! Nu-l mai văzusem din 1974, de când terminasem armata. După ce plec de la Dinu Săraru, ies cu Mitran la o bere la Berlin și ne povestim câte și mai câte ni se întâmplaseră în viețile noastre în tot timpul ăsta de când nu ne mai văzusem, aproape cinci ani. Mitran ăsta era o mare figură. Boier și boem întârziat, coborât parcă din lumea celor doi Caragiale, Ion Luca și Mateiu, avea un simț deosebit al umorului, era extrem de cultivat și iubitor de artă și frumos. Avea har în ale impresariatului. Multe întâmplări aveau să se petreacă cu noi doi de-a lungul anilor, mai bune, mai rele, pentru că de-atunci și până azi am tot lucrat cu el în ale spectacolului. Voi mai reveni pe parcursul acestui jurnal la acest personaj deosebit, Aurel Mitran. ▪ În a doua jumătate a anului, Electrecordul mă solicită pentru un single pe care voiau să includ două cântecele mele care erau în mare vogă la acea vreme: „Țara noastră” și „Trăiască România”. Eram un pic stresat, pentru că nu aveam cum să-i refuz pe de-o parte, iar pe de altă parte, mă gândeam cu teamă să nu fiu catalogat drept cântăreț de curte. Atunci mi-a venit ideea salvatoare și m-am gândit să apelez la Florian Pittiș, pe care-l apreciam foarte tare și eram convins că numai el poate să completeze materialul în așa fel încât să nu devină ostentativ patriotic. M-am întâlnit cu el, i-am povestit despre ce e vorba și mare mi-a fost mirarea să constat că nu mă refuză. M-am bucurat enorm. Apoi l-am rugat pe Ioan Luchian Mihalea să mă ajute cu Grupul Song. Răspunsul lui a fost, da și în câteva zile urma să intrăm în studio. Din păcate, Ion Nicolescu, autorul versurilor Imn-ului, acesta fiind titlul inițial al cântecul Trăiască România, refuzase să i se mai cânte textul. Noul text semnat Adrian Păunescu, după părerea mea era prea lung și cam demonstrativ patriotic., N-am avut ce face, era aproape sarcină politică, a trebuit să intru în acest joc și astfel a apărut single-ul „Florian Pittiș – Nicu Alifantis”. Ascultând acum materialul, constat că nu e foarte grav și nu cred că e o crimă să-ți cânți țara, dar faptul că ni se impunea acest lucru deranja. Așa că poate să mă judece cine vrea, dar nimeni din noua generație nu are cum să înțeleagă ce era în sufletul nostru și ce slalom trebuia să facem pe vremea aceea. ▪ În paralel cu cele ce mi s-au întâmplat și pe care le-am povesti mai sus, am mai lucrat câteva spectacole de teatru în țară: „Cum vă place”, de W. Shakespeare, la Teatrul „George Bacovia” Bacău în regia lui Cristian Pepino (premiera 01.02.1979); „Dialog nocturn despre o piesă nescrisă” de Doru Moțoc, la Teatrul Popular Rm. Vâlcea, în regia lui Gheorghe „Goange” Marinescu; „Iadeș” un colaj după Al. Macedonski, la IATC, în regia Sandei Manu; „Urcușul” adaptare TV de Nae Cosmescu, Teatrul TV, regia Nae Cosmescu. În 14 noiembrie 1979, apăream în „prima mea sarcină de servici” la Teatrul Foarte Mic, în spectacolul „O șansă pentru fiecare” de Radu F. Alexandru în regia lui Silviu Purcărete. ▪ Colaborez în continuare cu Teatrul „Maria Filotti” din Brăila cu un recital, „Cu inima curată” pe care-l jucam la sediu și în deplasare. ▪ Semnez muzica celui de-al doilea film, de astă data un lung metraj, „Speranța”, în regia lui Șerban Creangă, la Casa de Filme 3. ▪ Primesc primul rol în film, Radu Cantacuzino, în filmul „Bietul Ioanide”, în regia lui Dan Pița, iar compozitorul Adrian Enescu îmi încredințează să cânt tema principală a filmului „Ringul” în regia lui Sergiu Nicolaescu. ▪ A fost un an plin, recunosc, dar plin de satisfacții.