Madame Mon Amour, sau femeia ca un drog…
Motto:
„De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
Care mi te-ncolăcești ca un fum…”
Nichita Stănescu
Dimineața, cu ochii în oglindă, îți plimbi palma peste față, îți pipăi barba, ridurile, cearcănele…
Liniștea se-așterne peste tine, gândurile încep să zboare…
Cine e Ea, ce caută în ființa și în gândurile tale…
Mirările, întrebările, dau frâu liber fanteziei…
Știi că acolo, în dormitor, Ea și lenea ei de dimineață dau naștere celor mai ciudate forme de relief din lume.
Nimic nu-i mai liniștitor și peste tine se-așează pacea ce-ți fâlfâie cu aripile ei în urechi, toate șoaptele și scrâșnetele nopții ce tocmai a trecut.
Apoi toate își urmeazaă cursul firesc:
cafeaua, țigara, toaleta, dușul, periuța de dinți, radioul, fardurile peste care încerci să citești ziarul, hainele trase întotdeauna în grabă peste trupul tău și toate astea în clipoceala atât de cunoscută și plăcută a glasului Ei…
Peste toate, aburul dimineții…
Sărutul din fața ușii, cheile, liftul și gata !…
Gata ce ?
Peste zi, oricât ai vrea să scapi de obsesia Ei, cu un gest reflex apuci telefonul și o suni doar pentru a o auzi !
«Nu, nimic important, am vrut doar să te aud. Ce faci, ești bine?…»
Pentru câteva minute mintea se liniștește, mâinile capătă un freamăt incontrolabil, mușchii se destind vizibil, relaxarea te stăpânește, gândurile zboară, imaginația o ia razna, curiozitatea te mănâncă…
Ce te-ndeamnă oare să dai acest telefon?
Frica de-a nu-i uita glasul ?
Dorința de-a te pierde pentru câteva minute în alta lume?
Și care-i oare acea lume?
Apoi te-nghite din nou cotidianul, deși uneori simți nevoia să repeți scena telefonului.
Alteori, vrei ceva nou și îndrăznești să te-aventurezi într-o scenă a cafenelei, undeva, unde doar ochii se-ntâlnesc și gurile își schimbă verbele.
Pretexte doar de dragul de-a o mai vedea odată.
Încă o gură de oxigen, pe care încerci timid s-o iei.
Aproape sau departe de Ea, împotriva voinței tale, lucrurile scapă de sub control.
E sentimentul celui ce se zbate în apă.
Ceva nedefinit pune stăpânire pe tine, se transformă în salvarea, cerul, aerul, credința, puterea ta.
Dependența crește văzând cu ochii. Viciul acesta se înșurubează adânc în cel mai ascuns ungher al ființei tale.
Voința se atrofiază, puterile îți scad, îți doresti doar o ultimă suflare cu care să te prinzi de mal.
Malul acelui relief atât de cunoscut ție, dimineața.
Spre el te zbați s-ajungi cât e ziua de lungă și nici că mai vrei altceva.
Doamne, cât de departe-i seara, cât de departe-i noaptea, dar mai ales dimineața care-i va urma…
Ești Columb cautându-și zilnic America, într-o disperare fără margini.
În sfârșit, vine momentul când toate se liniștesc, ca prin minune.
Târziu, agățat de-o floare, poposești în fața ușii și-n ritmul cheilor, atât de cunoscut, începi să derulezi imaginea cu încetinitorul. Iat-O.
Stai față-n față cu Ea, ochii explodează.
Inspiri din nou drogul, fără de care nici nu-ți poți imagina că poți trăi.
Apoi filmul se derulează lent.
Contururile încep să dispară, spațiile capătă brusc alte dimensiuni, sunetul e mai plăcut, mai amplu, emoția crește, sângele clocotește, pulsul se accelerează…
Ea este din nou în fața ta, acoperindu-te cu toată ființa ei, cu fiecare șoaptă, cu fiecare sărut, cu fiecare mângâiere, cu fiecare respirație, cu fiecare îmbrățișare…
Mai poți gândi oare, în astfel de momente, când fulgerele brăzdează cerul minții tale ?
Totul devine fără noimă.
Oare cum se poate numi această febră de mii de grade care te stăpânește ?
Dependență, slăbiciune ?
Nu cred, cu-atât mai mult cu cât, slăbiciunea bărbatului în fața femeii, nu este întotdeauna punctul lui cel mai vulnerabil…
O fotografie de Răzvan A. Voiculescu
(http://blog.razvan-voiculescu.ro/)
(https://www.facebook.com/profile.php?id=100001748961753&fref=ts)
Niciun comentariu