Mă doare sufletul când mă gândesc cât de mulţi artişti ne-au părăsit în ultima vreme. Mă uit cu tristeţe cât de goală începe să rămână scena teatrului românesc de-un timp încoace. Sigur, putem spune, da, asta-i viaţa. E mersul firesc într-un fel să se întâmple nedoritul. Mie însă mi-e greu. Nenea Mişu a însemnat ceva cu totul şi cu totul deosebit în existenţa mea şi când spun asta, nu mă refer la actorul, artistul, omul de cultură, ci mă gândesc la omul Mişu Fotino. Imaginea gentleman-ului perfect, propăşit prin Bucureşti, calm, politicos, amabil, curtenitor, galant, va rămâne profund amprentată în inima mea. În anii ’80 am avut onoarea de a fi fost racolat într-o echipă de mari artişti alături de care am făcut multe turnee. Erau Mişu Fotino, Draga Olteanu Matei, Dem Rădulescu… Nenea Mişu se ocupa de noi. El ne suna înainte de plecare cu doua-trei zile să se asigure că totul este în regulă. Era iarn[, răcisem, aveam febră, zăceam în pat. M-a sunat, i-am zis că nu mi-e bine, dar să stea liniştit că mă pun pe picioare până începem turneul. N-a zis nimic, a închis telefonul şi după o oră suna la uşa mea din Piaţa Romană nr. 9. Purta pe braţe o pungă uriaşă de medicamente, sfaturi bune şi un zâmbet cald pe buze. Următoarea zi avea să mă viziteze din nou, de astă data împreuna cu doamna Draga, să vadă cum se simte băiatu’… Atunci mi-a fost tare bine, Nene Mişule, acum însă… Dumnezeu să te aibă în grija lui!
Niciun comentariu