Cum să nu-l iubeşti pe Marin Moraru ?
Cum să treci cu vederea, că prin tot ce-a creat într-o viaţă pe scenă, îşi merită cu prisosinţă apelativul de „Titan” al teatrului românesc.
Cum să nu te îndrăgosteşti, până la admiraţie şi dincolo de ea, de inocenţa răpitoare, sublimă, a acestui copil veşnic mare.
Cum să nu ţi se umple sufletul de bucurie privindu-i faţa, mereu mirată, care spune tot nespusul din lume…
Dacă ar fi să se înalţe o statuie a mirării, ea sigur se va numi, Marinuş Moraru, iar eu aş poposi zilnic în faţa ei, scoţându-mi pălăria în semn de omagiu, gândind ca-n Nichita, „ce bine ca eşti, ce mirare ca sunt.”
Să ne traieşti, Maestre, mulţi şi frumoşi, întru mulţi ani !
Niciun comentariu