MOZAIC

Departe de mine gândul de a face în cele ce urmează o patetică înșiruire de mulțumiri, însă anul acesta e unul special pentru mine. E al 40-lea de când am urcat prima oară pe scenă și am început să cânt, așa cum m-am priceput. Într-un fel, mă simt dator a enumera câțiva dintre oamenii care au fost alături de mine pe parcursul tuturor acestor ani. Sigur, ei sunt doar câțiva, restul, cei mulți, au rămas ascunși privirilor mele, dar le-am simțit mereu prezența fie în sălile de spectacole, fie oriunde altundeva în afara lor, într-un colț de lume sau de cer. Respirația lor, acolo lângă mine, a însemnat din totdeauna motivația muzicii mele.

Părinții mei, Evdocsia și Menelaus, soția mea Anca, fetele mele Maria și Natașa au fost tot timpul cei ce mi-au dat acea putere ascunsă de-a fi eu însumi în ceea ce creez și pentru asta le rămân adânc recunoscător și le sărut mâinile.

Privindu-i uneori pe cei dragi mie, simt cum amintirile, aceste bătăi din aripi ale memoriei ce-și iau zborul spre undeva departe, se rasfrâng asupră-mi aidoma ecoului anilor trecuți.

Părtași amintirilor mele sunt bunicii, tantiile, unchii, verișoarele, verișorii, prietenii din copilărie și adolescență, colegii de liceu, dascălii, prietenii mei de-o viață, Brăila, Dunărea, salcâmii, primele iubiri, ucenicia pe scândura netedă dar și alunecoasă a scenei, stagiul militar de la Buzău, viața luată aproape brutal în piept la București, soția, copiii, familia, toate acestea prinzând contur din ce în ce mai clar.

Dintre aceștia, unii din păcate nu mai există astăzi decât în mintea mea, iar alții s-au împrăștiat care încotro prin lume, dar toți mi-au marcat existența, iar eu i-am iubit necondiționat. Sunt urme pe care cu greu mi le pot șterge din suflet.

Cei 40 de ani de scenă consumați din existența mea, îmi dau senzația de toamnă, chiar și a vieții. Nu neapărat tristețe, ci mai degrabă privilegiul de a privi și medita cu oarecare detașare asupra a tot ce-mi amintesc că mi s-a-ntâmplat. E un exercițiu de memorie, un pas spre înțelegere și împăcare cu sine. Cel mai greu îmi este să vorbesc despre mine, dar mai ales despre muzica mea. E ca și cum te-ar întreba cineva ce mai faci? Oare chiar îl interesează? Și, dacă da, de ce?

Realizări, nereușite, satisfacții, nemulțumiri, inspirații, goluri de idei, tristeți, bucurii, iubiri, dezamăgiri, adversari, parteneri, camarazi și câte și mai câte, consumate în nopți și zile petrecute în taină cu mine însumi. Nu vreau să vorbesc despre ceva anume prin prisma celor trecute prin mine sau peste mine, pentru că mi-e gândul aiurea, la nimic. Și din acest nimic fac și eu parte, cu albumele mele, cu muzicile de teatru compuse, cu spectacolele susținute… Vreau să mă detașez, ușor, fără să mă doară, tiptil, să nu deranjez, dar mai ales să nu-și dea nimeni seama de asta, nici măcar eu. Mă încearcă o dorință nebună de-a mă juca cu timpul, cu sunetele, cu vorbele, cu instrumentele…

Lăsați-mă să mă bucur de această mică și neînsemnată victorie.

Iată motivul pentru care acest disc a îmbrăcat haina câtorva povești, a devenit un album plin de amintiri, de visări, pasiuni, speranțe, călătorii… Frânturi de memorie, aidoma unui mozaic împletit din tot ce mi s-a întâmplat sau mi-aș fi dorit să se întâmple, o balanță vag echilibrată între real și imaginar…

Sentimentul pe care-l încerc acum, când acest album e gata, este unul de tristețe și asta pentru că mi-aș fi dorit să mai prelungesc această stare de joc cu mine însumi, cu amintirile mele. Atâta a fost să fie…

Revenind la oamenii care-mi invadează memoria cu o agresivitate atât de plăcută, demnă unui masochist, concluzia pe care o trag este că vechile prietenii se uită greu, pentru că probabil sunt adânc înfipte în suflet, iar mai proaspetele prietenii adaugă un strop de bine, înfrumusețând astfel timpul rămas.