Dialog între o scoică și un delfin

„Mă afund uneori în abisul
cel mai adânc al gândurilor mele,
așa cum mă las vara
în brațele mării.
Tăcut, sfios, mă înclin cu smerenie,
în fața ta, delfinule.
Atinge-mi trupul ostenit,
și împărtășește-mi
tot ce ai văzut în călătoriile tale
prin apele tuturor
amărăciunilor lumii
pe care le-ai străbătut…”
Gândi el, trăgând ușor, cu un băț de chibrit,
ultima linie a desenului pe nisipul umed.
Ea, privea în golul mării, fără a clipi.
Tăcerea luase forma delfinului desenat,
plimba dintr-o mână-ntr-alta o scoică,
soarele dispăruse, apusese de mult.
Pe neașteptate, fără osteneală,
gândul ei prinse viață, ca o răsuflare.
„Cred că tot ce-am avut de spus, s-a spus.
Cred că fiecare dintre noi și-a ales
Partea lui de singurătate.
Tu pe-a ta, eu pe-a mea.
Probabil că fiecare dintre noi
gândește cum că împărțeala n-a fost tocmai egală…”
Umbra lui, aplecată spre ea ca-ntr-o-mbrățișare,
Tresări susurând un ecou venit de-undeva din departare.
„E un unghi subiectiv, iubito,
nu-mi dau seama dacă am ales
cea mai bună poziție de-a privi lucrurile.
Nu știu cum se vede de la tine,
dar din partea mea,
îndrăznesc a-ți spune că deja e seară,
s-a făcut răcoare,
bate briza,
iar în scoică,
uneori luna se-ascunde,
alteori moare…”
Nicu Alifantis, decembrie, 2014