Între 24 şi 30 martie am concertat la Sibiu, Râmnicu Vâlcea, Deva, Târgu Jiu, Craiova şi Târgovişte. Un traseu încărcat de amintiri şi plin de emoţia reîntâlnirii unor locuri şi a unor oameni dragi.
Sibiul cu minunăţiile lui de case şi străzi vechi, cu Filarmonica, o bijuterie. Cafele şi cine prelungite cu prietenii dragi, Teo şi Cristian Stanca. Parcă şi ploaia, care nu mai contenea, făcea parte din peisajul acuarelic al orasului. Cât de bine se potriveşte Sibiului poezia lui Minulescu, „Acuarelă”. „În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână / Orăşenii, pe trotuare, / Merg ţinându-se de mână…”. Îmi amintesc, în 1974 am stat o lună şi jumătate la Şcoala de ofiţeri, pentru un concurs artistic al armatei, detaşat de la Buzău.
A urmat Râmnicu Vâlcea. Aici am ţinut în mod special să cânt la Teatrul „Anton Pann”, deşi nu are decât 200 de locuri, pentru că ştiu acest teatru de când s-a înfiinţat. L-am iubit mult pe Gheorghe Marinescu, Goange, cum îi spuneau prietenii, omul care a dat naştere acestui teatru, care a ţinut cu dinţii să-l menţină şi a luptat până în ultima clipă să aiba o sala nouă, şi a reuşit. O are. Apoi a închis ochii şi a plecat mulţumit că a crescut actori, că a lăsat o trupă în urma sa şi că a dat viaţă unui teatru. Am lucrat cu Goange două spectacole aici, şi m-am bucurat să revăd, după mulţi ani, actori pe care-i ştiam de la începuturile lor.
Multe flash-uri mi-au brăzdat memoria aici, la Vâlcea:
Statuia Libertăţii, la baza căreia am cântat de 6 ori în 1976 „Imn” (Trăiască România) pe versurile lui Ion Nicolescu, după ce am venit pe jos, cântând acelaşi cântec, urmat de tot publicul de la spectacolul Cenaclului Flacăra, ce se ţinuse la Casa de Cultură a Sindicatelor; Sorin Tudoran, marele chitarist hendrixist român, pe care l-am cunoscut la Capela în 1976, culmea, era înmormântat la Cluj, exact în ziua în care urma să concertez la Vâlcea;
„Balada blondelor iubiri”, cântecul pe care l-am compus într-o cameră a hotelului Alutus, în timp ce aşteptam un excroc de impresar, Fir Lalea, să vină să-mi dea banii pe un tur de 7 zile pe care-l făcusem în zonă. N-a mai apărut niciodată. A trebuit să-mi vând doza de la chitara Suzuky, prima mea chitară bună pe care o achiziţionasem cu greu de la Mihai Costantinescu, pentru a-mi plăti cazarea, mesele şi să-mi rămână bani să mă întorc la Bucureşti.
Acum, toate astea sunt amintiri, mă amuză, îmi dau sentimentul unei trăiri intense şi condimentate…
A urmat Deva. Mi-aş fi dorit să mă văd cu Paul Csucsi, frumosul şi talentatul trupei Compact, dar n-a fost să fie. Era plecat din oraş. Ne-am auzit doar la telefon şi m-a ajutat cu o conexiune pentru luminile spectacolului, lucru pentru care îi mulţumesc. Am stat în acelaşi hotel în care trăgeam, ori de câte ori ajungeam aici. Mi-am amintit cu drag de turneele pe care le făceam în tinereţe cu Teatrul de Revistă, care avea o trupă foarte bine cotată la acea vreme. M-am bucurat să revăd Casa de Cultură bine gospodărită, îngrijită, curată şi, mai ales, încălzită.
Târgu Jiu ne-a întâmpinat cu frig, ploie şi o sală a Casei de Cultură, ce ni s-a arătat în toată slendoarea sa jalnică . Spre norocul meu, atmosfera a fost încălzită de o sticlă de pălincă uitată în maşină, după turul din nordul ţării, dar şi de întâlnirea cu un vechi prieten, Ovidiu Popescu, care ne-a înlesnit o cazare deosebit de confortabilă la Casa Danielescu, o minunăţie de loc, cu o istorie fantastică, ceea ce ne-a plasat, parcă în altă lume. A doua zi dimineaţă, am avut prilejul de a petrece un mic dejun absolut agreabil, la o cafea prelungită cu dl. Dumitru Contoloru, cel care a dat viaţă acestei minunate pensiuni, un om absolut fermecător. La spectacol m-am întâlnit şi cu Marian Negrescu, directorul Teatrului „Elvira Godeanu”, un alt prieten vechi, care a venit însoţit de tânăra şi talentata sa fiică, Maria. A fost frumos. La urma urmei, nu ai mereu şansa de a pipăi zilnic extremele de tip românesc. Mi-a părut însă rău ca nu l-am văzut pe Mihai Ţopescu, marele nostru artist sticlar, un om senzaţional, pe care-l stimez în mod deosebit.
Craiova, mon amour. Mă refer desigur la Teatrul Naţional. Aici am muncit o perioadă destul de lungă la începutul anilor ’90 alături de dl. Emil Boroghină, directorul teatrului la acea vreme şi de Silviu Purcărete. Am bătut lumea alături de trupa craioveană cu spectacolul „Ubu Rex”, punctul ascensiunii internaţionale a lui Purcărete. M-am bucurat să-i revăd pe Denisa şi Vali Pârlogea, pe Lari şi întreaga echipă tehnică a naţionalului. M-a impresionat gestul lui Mircea Cornişteanu, actualul director, de a-mi fi acceptat concertul, într-o zi a săptămânii în care de-obicei nu se închiriază sala. După concert am pornit spre Bucureşti în mare grabă, atât de mare, încât Marinică a uitat în liftul teatrului sacul cu costumele mele de scenă. Aveam să le recuperez după un timp, graţie amabilităţii unui alt prieten, Puiu Antemir.
Târgovişte. În afară de un prieten vechi pe care-l văd cu drag ori de câte ori trec prin localitate, Lucian Codreanu, nu am foarte multe amintiri de-aici. La un moment dat, prin anii ’80, eram într-un turneu cu Teatrul Mic, cu un spectacol al doamnei Olga Tudorache şi s-a nimerit să fie ziua de naştere a dânsei. Am realizat abia după spectaol acest lucru. Unde să mai gaseşti flori la ora aia. Drept pentru care, contra unei sticle de vodcă, echipa de maşinişti a teatrului au mutat o jardinieră din ciment, din alea stradale, ornamentale, mari, din faţa Casei de Cultură, direct în camera de hotel a doamnei. Se pare că gestul a emoţionat-o atât de tare, încât nu a mai vrut să se despartă de darul primit, astfel încât jardiniera a luat drumul Bucureştiului.
Va urma…
Niciun comentariu