Recunosc, intenţionat am dedicat un capitol întreg din jurnalul turneului concertului de la Brăila, din 31 martie.
Primul contact, drumul cu maşina prin oraş spre locul de cazare. Am revăzut străzi, am redescoperit, chiar pe alocuri am descoperit case, mi-am surprins memoria bântuită plăcut de imaginea unor oameni pe care nu-i mai văzusem de-o viaţă. Pe unii îi ştiam din copilarie, pe alţii din adolescenţă, pe alţii din poveşti. Pe mulţi îi uitasem. Amintirile s-au năpustit tandru şi m-au îmbrăţişat, contopindu-se cu însăşi existenţa mea.
Am ajuns la cazare. Rezidenţa Duţu, de pe strada Golesti nr. 55. Răsfăţ total cu bucate alese, pat cu baldachin, linişte, confort, gesturi simple, prieteneşti, amabile, pline de căldură sufletească, autor Mugurel Duţu.
În cameră, sub baldachin, m-am lăsat în braţele seducătoarei doamne Nostalgie. Exerciţiu de memorie. Astfel începe să-mi crească pulsul şi numărul bătăilor de inimă, las ochii să vadă tot frumosul din jur, mă las purtat pe cine ştie unde…
Cel mai tare îmi vin în minte şi chiar mă emoţionează, liniştea copilăriei, tandreţea părinţilor, candoarea bunicilor, tumultul adolescenţei, Dunărea, Dunărea şi iarăşi Dunărea…
Strada Albiei, casa vagon de la numărul 4, Evdocsia – mama, Menelaus – tata, Iaiaca Despina – bunica din partea mamei, mânerul porţii mari din fier forjat, iaurgiii, geamgiii, bunica Vergilia şi bunicul Hristu, din partea tatei, tanti Lica, unchiul Sami, vărul Leon, Cristinel – fratele meu, baloanele roşii, galbene, verzi şi albastre, ce l-au ridicat la cer într-una din zilele anului pe care n-a apucat să-l sărbătorească, strada Malului, Stavru şi Lilica, naşii – Marianti şi Nicu Ţilimidis, Lala fata lor, Barba Tase, tanti Virginica, unchiul Nicu, verişoara Alina, tanti Irina, verisoara tatalui meu, aciuită undeva în Cleaveland, Ohio, crâşma lui Arion, lăutarul Afloarei, bragă, rahat, halva, baclavale, sarailii, ghiudem, babic, telemea, hamsii, triplu sec şi bere – pentru oamenii mari, Paştele, împărtăşania, biserica Sf. Nicolae, trăsuri, Pobeda – taxi, Grădina Mare, fanfara din chioşc, iernile cu zăpada pân’ la streşini, ger de ţi se lipea limba de poartă, Crăciunul, pod de gheaţă peste Dunăre, lupii, Comorofca, Codinii, Balta Brăilei, lupii, lupii Chiralinei…
Dintre aceştia, unii din păcate nu mai există decât în mintea mea, iar alţii s-au împrăştiat care-ncotro prin lume, dar toţi mi-au marcat copilăria, adolescenţa, viaţa în general, lăsând urme pe care cu greu le pot şterge din sufletul meu.
Pornesc spre teatru la probe de sunet, şi lumini. Eu faţă-n faţă cu cel ce-am fost o dată. Liceanul cu acnee, timid, neliniştit, emoţionat din cale afară. Răscolesc în cufărul cu amintiri şi printre altele, dau de ucenicia mea petrecută la teatrul din Brăila, de perioada când aici, desluşeam abc-ul a tot ce aveam să ştiu astăzi. Îmi apar figuri mai mult sau mai puţin înceţoşate care îmi întind prietenos mâna, îmi zâmbesc cu drag şi mă strâng în braţe. Indiferent dacă vorbesc cu ele sau despre ele, îmi sunt la fel de dragi : directori, actriţe, actori, regizori, scenografi, compozitori, coregrafi, sunetişti, luminişti, maşinişti, cabiniere, croitorese, croitori, perucheri, macheoze, tâmplari, mecanici, pictori, secretari literari, impresari, colaboratori. De la toţi am învăţat câte ceva, tuturor le datorez câte ceva din experienţa acumulată în tot acest timp. Acestor personaje cheie, martori ai timidelor mele căutări artistice adolescentine, le sărut mâinile şi sufletele, le mulţumesc pentru tot ce m-au învăţat.
Ora 7 a venit, omul negru a sosit! Concertul. A fost un spectacol în care am demarat greu. Eram extrem de emoţionat şi de încordat. Sala plină ochi, lume rămasă pe-afară. Eram după o pauză de aproape 8 ani de când nu mai cântasem în oraşul meu. Ştiam că toţi cei din sală sau din culise vor fi cu ochii pe mine şi mă vor judeca pentru ceea ce urma să fac. Mai ştiam că domnul Lucian Sabados, directorul teatrului şi doamna Ana Hărăpescu, director la Direcţia Judeţeană de Cultură, îmi vor înmâna premiul de excelenţă – pentru merite excepţionale în arta muzicii, ce-mi fusese decernat cu prilejul Galei Premiilor Culturale Brăilene. Din şcoală n-am mai luat un premiu la Brăila. În sală erau prieteni, o parte din colegii mei de clasă din liceu. Cu unii fusesem coleg de şcoală generală, cu alţii făcusem chiar şi grădiniţa.
Da, erau acolo copilăria, adolescenţa, Dunărea, salcâmii, primele iubiri, ucenicia pe scândura netedă dar şi alunecoasă a scenei.
Trebuie să fiu bun, mi-am zis, ori asta mă enervează cel mai tare. Nu-mi place să-mi propun aşa ceva, dar chiar voiam din toată inima să nu-i dezamăgesc, să-i fac pe toţi brăilenii mei să fie mândri de mine.
Astfel, acea seară de martie s-a transformat, dintr-un tablou de amintiri în alb negru, într-unul cu contur, mişcare, culoare, miros, freamăt, murmur, viaţă… Ce poate fi mai emoţionant decât să poţi simţi clocotul bucuriei de-a respira alături de cei dragi. Oameni luminoşi, frumoşi, blânzi, buni, prietenoşi, cu drag de viaţă, cu feţe pudrate cu zâmbete, generoşi.
A căzut cortina, s-au consumat şi ultimele îmbrăţişări, emoţii, lacrimi, bucurii.
Familia Duţu ne-a întâmpinat din nou cu braţele deschise, dar şi cu o cină savuroasă, oferită cu generozitate de marele şi bunul meu prieten Jack – Eugen Gheorghiţă, drept bucurie a revederii noastre. Mijeau zorii unei zile de 1 aprilie, când întreaga întâmplare brăileană petrecută în ziua de 31 a lui Nichita, căpăta arome de primăvară, de Johnny, de Fănuş, de Dunăre, aşternânduse alene sub imperiul unei uriaşe piedici în calea uitării.
Va urma în octombrie…
Niciun comentariu