Mai presus de orice

Motto: “ Doream oraşului meu ceva fără seamăn, ceva desăvîrşit…” Walt Whitman

Nu vreau să vă arăt cum curge Dunărea,
pentru că sunteţi de la Dunăre
şi ştiţi mai bine decât mine şi decât melcii
cât este apa de tulbure.
Nu vă voi spune cum sălciile stau să plângă,
pentru că aţi plâns de-atatea ori alături de ele.
N-am să cânt ce aţi făcut şi ce veţi face,
pentru că sunteţi mari şi puternici
şi vi-s mâinile mai cu răni
şi mai obosite decât ale mele.
În schimb,
în cinstea voastră şi a acestei toamne,
în care mă doare orice frunză care pleacă,
îngăduiţi-mi să vă dăruiesc ceea ce inima şi sufletul vă cere –
un spectacol !
Un spectacol fără scenă,
fără stal,
fără balcoane,
fără strapontine,
fără directori şi direcţii,
un spectacol în care inimile să vă fie purtate oricând spre lumină.
Primiţi-l ca pe un dar al iubirii şi al disperării, voi, salcâmii mei,
bătrânii şi bunii mei salcâmi.
Am să mă urc în faţa voastră, într-un con de lună
şi întâi de toate voi râde,
pentru că ştiu câtă nevoie aveţi de râs !
Apoi,
am să-mi adun inima şi glasul
şi am să vă cânt,
până vă veţi umple de fericire sau de tristeţe.
Cum să nu vă iubesc, ramuri ale copilariei mele ?
Primiţi sărutul meu verde, crud, de vlăstar încă …
Primiţi sărutul meu
şi-n clipele acestea când mă ascultaţi,
să nu vi se facă milă de mine;
să nu vă întristaţi,
să nu mă-ndepartaţi,
gândind că ar fi fost de-ajuns
tot ce-am făcut pentru voi.
Lăsaţi-mă să continui piesa mea plină de bufonerii,
poate chiar cu preţul a tot ce am,
pentru că niciodată nu-mi va părea prea mult
ce-am făcut pentru voi.
Iar după ce voi pleca în marea mea călătorie,
pentru că trebuie să vă spun
şi nu fără regret,
într-o zi, vă voi părăsi,
voi să mă purtaţi, spre-acel palid con de lună,
unde mi-am dorit să fiu
doar al vostru pui de mumă,
mai presus de orice.
N. Alifantis