Buna dimineata, devreme. Astazi va fi o poveste, care desi nu-i foarte luminoasa, nu ma impiedica sa va doresc o sapamana minunata. E doar o propunere spre meditatie si-atat. Cand eram mic, parintii mei m-au invatat sa nu mint. Cand mergeam la biserica, copil fiind, de asemenea eram povatuit sa nu mint. Mai tarziu, bantuind prin scoli auzeam mereu acelasi sfat de la invatatori, profesori, diriginti. Mult mai tarziu, la ofiterul starii civile, in lunga lista de sfaturi pentru tinerii casatoriti, am aflat cum ca minciuna nu are ce cauta intre partenerii de viata. Chiar si la doctor, uneori esti intrebat daca nu minti. Pai cum sa mint, daca o viata intreaga am fost invatat ca minciuna dauneaza grav omului si relatiei sale cu ceilalti semeni ai sai?!. Zilele trecute, mama mea care are 85 de ani, mi-a povestit cum ca intr-o seara, fiindu-i foarte rau, a chemat salvarea. I s-au pus tot felul de intrebari la telefon, ultima dintre ele fiind cati ani are, iar ea a spus tot ce simtea si fara vreo unda de cochetarie feminina si-a spus varsta reala. Salvarea n-a venit. Mi-a mai spus ca aceasta trista experienta a mai trait-o de doua ori in ultimii ani. In situatia asta, stau si ma gandesc, oare dupa o anumita varsta n-ar trebui totusi sa invatam sa mintim? Daca n-am mai spune varsta corecta, poate am beneficia de sosirea ambulantei!
Niciun comentariu