În cele ce urmează, așa cum v-am promis ieri, vor fi povestiri despre Corifei, iar ordinea acestor istorioare va fi absolut aleatorie. De fapt vor fi gânduri, confesiuni, declarații pe care le îndrept către bunii mei prieteni și colegi de scenă. Voi începe cu Mircea Vintila, zis “Ciocu”. Ne-am cunoscut în 1974 la București, la Teatrul Ion Creangă. Din acea seară și pâna în prezent, i-am purtat și-i port un respect deosebit și îl admir pentru tot ce-a făcut și face ca om și ca artist. Nu mi-a fost dat vreodată să aud pe cineva vorbind urât de Mircea. De fapt este greu, imposibil aș spune, pentru că Cioculeț, cum îl alintăm noi, este întruchiparea bunătății, generozității, amabilității, delicateței, politeței. Nonconformismul său este charmant, ghidușiile sale sunt delicioase, umorul său este absolut contagios. Și pentru a nu mă pierde într-o banală descriere, voi îndrăzni a spune despre el astfel: Mirific şi enigmatic lord, purtând în plete arome de ceai şi miresme de pipă din indepartate Indii, cutreieră brambura toate cotloanele sufletelor noastre, aşa, fără motiv, fără vre-o vină, aidoma sunetului unei cochilii de scoică. E ca şi cum ai asculta, în tihna unui han, povesti cu ochi albaştri, cu feţi-frumoşi şi cu mirune cosânzene spuse-n şoaptă seara, atât de-n şoaptă şi atât de-n seară, încât nici vântul să nu cuteze a respira printre şuviţele de sunet blonde, ce cad nevinovate, plăpânde şi tandre peste noi, ca o purpură de stele, ca o binecuvântare, ca o adiere…
Niciun comentariu