Ion Lucian ar fi împlinit pe 22 aprilie 90 de ani, iar Teatrul Excelsior, căruia Maestrul i-a dat viată, împlineşte astăzi 24 de ani. Un prilej de-a aduce un dublu omagiu Teatrului Românesc, omagiind pe de-o parte, memoria celui care a fost marele om Ion Lucian, iar pe de altă parte, de-a ne bucura de existenţa unei instituţii născută din neţărmurita dragoste pentru teatru şi pentru cei mici a inegalabilului Ion Lucian.
La mine la Brăila, când spuneai „Nenea”, cuiva, era ca şi când vorbeai cu cineva, sau despre cineva, de pe altă stradă, iar când spuneai cuiva „Domnule”, acea persoană era parcă dintr-o alta lume, de foarte departe, din alt cartier, dintr-un alt oraş!… Era ceva la care tânjeai să ajungi, deşi nu ştiai dacă ţi se va-ntâmpla vreodată, în această viaţă.
Pe Ion Lucian l-am cunoscut la Brăila, în 1977, cu ocazia premierei spectacolului „Agenor, leul pe catalige”, montat de regizoarea Zoe Anghel Stanca la Teatrul de Păpuşi. Era autorul piesei. La premiera unui spectacol de teatru, chiar şi de păpuşi, când vine autorul, e sarbătoare mare. Mai ales într-un târg de provincie. Emoţiile se amplifică, adrenalina creşte, pulsul o ia razna, toată lumea tremură… „E domnul Lucian în sală!”, „A venit maestru’ Ion Lucian la premieră!”… „Fiţi buni, bă, e autoru-n sală!”… Într-o lume de „tovarăşi”, în acea seară, trona un singur domn. Domnul Ion Lucian.
O minune de om! Amabil, generos, plăcut, simpatic, permanent cu zâmbetul pe buze, strângea mâini în stânga şi-n drepta, mulţumea şi adresa cuvinte minunat meşteşugite tuturor celor implicaţi în spectacol, de la regizor şi până la ultimul maşinist…
Mult timp, după această întâlnire, am rămas cu imaginea că aşa arată un domn, în adevăratul sens al cuvântului. Nici măcar în gând nu-i puteai spune altfel…
Anii au trecut, l-am reîntâlnit de câteva ori în Bucureşti pe domnul Lucian, însă de fiecare dată cu mare bucurie.
În aprilie 1990, m-a sunat Aurel Mitran să-mi spună că domnul Lucian ar vrea să ne întâlnim. Zis şi făcut. M-am prezentat la întâlnire şi mi-a propus să mă angajeze la Teatrul Excelsior, un teatru pe care tocmai îl înfiinţa. Bine-nţeles că am spus pe loc, fără să stau pe gânduri, da! Astfel am avut onoarea de a face parte din echipa fondatoare iniţială. Ion Lucian, Paula Lucian, Victor Radovici, Daniela Anencov, Genoveva Preda, Passy Mentzel, Gabriela Blebea (secretar literar), Constanţa Stoian (director economic), Ion Glonţ (maestru de lumini), Aurel Mitran (organizator spectacole) şi subsemnatul.
Ce-a urmat a fost istorie. O istorie frumoasă a teatrului Românesc, pe care a scris-o cu dragoste, credinţă, pasiune, iubire, dăruire, frumuseţe şi înţelepciune dragul nostru Ion Lucian alături de marea sa familie, echipa Excelsior, din care am avut cinstea de-a face parte.
Am scris muzica spectacolelor „Nu treziţi un copil care visează” de Eugen Ionesco, regia Ion Lucian; „Ninigra şi Aligru” de Nina Cassian, regia Daniela Anencov; „Act veneţian” de Camil Petrescu, spectacol montat în colaborare între Teatrul Excelsior şi Teatrul Evreiesc de Stat, regia Harry Eliad. Tot în perioada pe care mi-am petrecut-o la Excelsior, domnul Lucian m-a luat să-i scriu muzica pentru spectacolul „Răzbunarea lui Cupidon” de Labiche, pe care l-a montat la Teatrul „L.S.Bulandra” în 1991. Turneele din Franţa ale teatrului, la care am participat, în 1990, 1994 şi 1995, au însemnat o uriaşa experienţă de muncă dar mai ales de viaţă, alături de mai marele meu frate, Maestrul Ion Lucian, Ofiţer al Legiunii de Onoare al Franţei. Am avut câteva recitaluri, atât pe pe scena, cât şi sub egida acestui teatru. „Dublu A” (Nicu Alifantis şi Alexandru Andrieş), într-o stagiune la Teatrul de Vară din Costineşti în 1992, „Varietăţi la Excelsior” în 1994, inaugurarea noului sediu al teatrului, încă nefinisat, printre betoane, în 2011 şi trei reprezentaţii cu recitalul „Să smulgem fildeşii din Alifantis” în 2013, la fix un an, după încetarea din viată a omului de teatru Ion Lucian.
De-atunci, indiferent cum şi în ce fel s-au rostogolit toate, viaţa, anii, mi-au rămas în memorie doar acele clipe frumoase şi pline de o deosebită încărcătură emoţională, legate de acela căruia îi spuneam Maestre, ori Meştere, sau Nenea Michi, însă, în adâncul sufletului meu, a rămas şi va rămâne pentru totdeauna, Domnul Ion Lucian.
Niciun comentariu