Doamne, mulţumescu-ţi, în sfârşit, mi s-a arătat!
Începusem să cred că sunt genial. Toată lumea mă laudă, toţi spun vorbe frumoase despre mine, muzica mea şi concertele mele. Aseară am primit prin Google Alerts o postare a unei blogger-iţe, Tomata, care în sfârşit are o părere critică, sau mai blând spus, are o cu totul altă opinie despre ceea ce s-a-ntâmplat în sală la Timişoara. Vă spun la modul cel mai sincer că aveam nevoie de aşa ceva. Nu aveţi idee cât de important este pentru mine, ca artist, să pot asculta şi o altfel de părere, chiar şi nefavorabilă. Sigur că nu-i poţi mulţumi pe toţi, e greu, dar faptul că poţi afla ce gândesc oamenii nu-i puţin lucru. Drept pentru care, mulţumesc, Tomata pentru recenzie şi-ţi promit că mă voi gândi serios la ceea ce ai spus.
„Nicu Alifantis văzut de o profană
Author: Tomata, February 25th, 2014
Oricât mi-aş propune să nu-mi încep articolele cu negaţii, uneori nu-mi iese. Mă rog, acuma am dres-o cumva, dar dacă n-ar fi fost fraza asta introductivă, postul meu ar fi început aşa:
Nu ascult muzica lui Nicu Alifantis, nu sunt fană folk sau jazz (a ăstuia din urmă nici să mă picuri cu ceară), nu mă duc la concertele trupelor româneşti decât dacă se iveşte ocazia. Ce-am căutat la concertul Mozaic, dacă aşa stă treaba? Păi am căutat să mă conving dacă-mi place, pentru că am mai avut surprize. Din păcate, cred că am fost singurul spectator din sala Filarmonicii care n-a fost impresionat.
Articolul meu nu este o recenzie negativă a concertului, este doar constatarea că nu m-am potrivit eu cu genul muzical şi cu gusturile întregii săli. Pentru că vreau să ştiţi, dacă n-aţi fost acolo, că sala a fost plină ochi, biletele s-au vândut toate. Lumea îl iubeşte pe Alifantis, îi adoră muzica, „şi-a rupt din timpul preţios pentru a fi alături de el într-o duminică seara” – astea au fost cuvintele lui. L-au aplaudat minute în şir când a venit şi când a plecat, între melodii şi chiar în timpul lor. Am făcut-o şi eu din respect. Dar nu pot spune că melodiile lui sau versurile au atins corzi sensibile, că m-au purtat dincolo de prezenţa mea în încăperea aceea sau că mi-au trezit amintiri şi stări nostalgice. Pentru mine a fost o muzică în primă audiţie, cu 3 excepţii: „Ce bine că eşti”, „Ploaie în luna lui Marte” şi „Piaţa Romană nr.9”. Mi-a plăcut mult „Ploaie în luna lui Marte” cântată la vioară, însă cred că fost singurul moment care mi-a transmis mie ceva.
Mi-a mai plăcut atenţia acordată publicului şi cuvintele frumoase pe care ni le-a spus. Demult n-am mai văzut un artist care să vorbească cu atâta respect pentru oamenii cărora le cântă. Mai mult de atât, a elogiat şi oraşul, a dat explicaţii despre melodiile pe care le-a interpretat, a cântat la o mulţime de instrumente, chitarele păreau că se micşorează cu fiecare melodie, a făcut spectacol, iar publicul l-a iubit pentru asta.
Chiar dacă n-am fost eu fană numărul 1 din sală, nu neg că a fost un concert reuşit, că oamenii au primit ceea ce au aşteptat şi că şi Nicu Alifantis a plecat încântat de emoţiile pe care le-a trezit în publicul timişorean.”
Niciun comentariu